Uite cum se mai găseşte câte un geniu care vine să mai cureţe din rapănul depus pe tot ceea ce înseamnă serviciile Statului şi o dă în bară în stil mare. Psihologii sunt de părere că funcţionarii publici sunt daţi peste cap din pricina… uzurii psihice. De unde uzura asta? Un psiholog, pe numele ei Speranţa Băcana, spune că publicul variat şi contactul permanent cu acesta, îl determină pe funcţionar să-şi piardă răbdarea. De asemenea, cică rutina joacă un rol foarte important în povestea angajatului stresat, plătit din buzunarul tău. Cum adică? EU, care mă duc lună de lună să-mi plătesc toate cele, EU care stau la coadă zeci de minute (chiar ore) ca să-i dau Statului banii mei, EU care trebuie să adopt de fiecare dată o atitudine umilă, EU?… Eu sunt de vină că funcţionarul public e stresat? Băi, vă daţi seama? Noi suntem de vină. De ce ne ducem noi să-i stresăm pe oamenii ăia? Ce avem cu ei?

Ieri m-am dus la un Oficiu Poştal. Ştiam că primisem o sumă de bani, trebuia să o ridic, dar nu aveam înştiinţarea la mine. Deja, tanti poştăriţa, la auzul groaznicei veşti şi-a dat de trei ori ochii peste cap. Păi de ce nu o aveţi? Trebuia să o aveţi? Buletin aveţi? Am tăcut şi i-am dat stresatei buletinul. L-a târâit pe tejghea, a aruncat un ochi pe el, a oftat de parcă urma să meargă la dentist şi a început să-şi belească ochii-n monitor. Cât aşa?  zise fără să-şi îndrepte privirea spre mine. Poftim? o întreb nedumerit. Bani? Ce sumă aveţi de primit?  În fine, i-am spus ce şi cum şi după un alt oftat jalnic, îşi ridică maldărul de osânză de pe scaun şi se deplasează într-o încăpere alăturată. Revine după aproximativ trei minute şi-mi spune că fără înştiinţarea respectivă nu văd niciun ban. Păi şi ce fac? o întreb, încercând să obţin lămurire. Se uită lung la mine şi ridică tonul: …păi cum ce faceţi? Căutaţi hârtiuţa aia şi veniţi cu ea încoace. Dacă aţi pierdut-o, atunci cred că va trebui să vorbiţi să vă mai trimită banii odată pentru că oricum trebuiau ridicaţi în trei zile lucrătoare şi nu aţi făcut-o. Mă uitam aşa la ea şi încercam să-mi dau seama dacă nu cumva face mişto de mine, pregătindu-mi în acelaşi timp o flegmă srategică. Mai erau alte 11 persoane în spatele meu, nu am vrut să mai fac circ şi am ales varianta de a părăsi incinta. Deduceţi voi ce vreţi de aici. Şi te gândeşti că anu’ ăsta, în februarie, funcţionarii ce făceau? Grevă japoneză, plângându-se că au salarii mici în raport cu munca depusă şi stresul acumulat. Încă mai păstrez flegma aia…