Suntem o naţie de cocârţari. Ştiu şi am văzut oameni care dimineaţa, în loc de ceai, bagă pe gât o pufoaică „vărsată“ din bidonul de 5 kile al vânzătoarei, în pet-ul de 0,5 de cola al clientului. În general, românului de rând îi place să se îmbete, să consume alcool, să beie. Tot ce-i trebuie este o ocazie, un motiv (lăsându-i deoparte pe alcooliştii matinali) şi întotdeauna, aproape orice eveniment mai mult sau mai puţin însemnat, este prilej de alcoolizare. E ziua lu’ Mişu. Frate, tre’ să bem! A venit unchiu Stan pe la noi. Să-i dăm să bea. Ce sărbătoare e azi? Sfântu Cutare? Tre’ să bem. Sau pur şi simplu: hai bă să bem ceva. Dacă organizăm o petrecere/chindie/bairam/cumetrie, primul lucru luat în calcul la cheta generală este băutura. Prima întrebare pusă: ce luăm frate de băut? Trebuie să ajungă banii de băutură. Băutura trebuie să fie acolo să nu ne trebuiască. A doua zi, sub patronajul mahmurelii, vine doza de laudă în faţa colegilor de la servici. Am băut aseră… Băi ştii cum eram? Muci! Da’ am dus frate, nu trebuia să le amestec, da’ a fost treabă.

Bărbaţii în deosebi, îşi măsoară puterile prin capacitatea de a-şi băga adversarul de pahar sub masă. La români, un scandal bun începe c-o sticlă-n cap. Acuma n-om fi noi cei mai vraişte din Europa la capitolul ăsta, dar parcă nicăieri pe unde am umblat în lume nu am văzut o gamă atât de diversificată de băuturi alcoolice expuse pe rafturile unui singur magazin. Mă uitam zilele trecute la cât de bine le merge unora afacerea cu ţuică la bidoane de cinci litri, netimbrat, ambalat în beciuri şi plasat pe piaţă. De când a dispărut „Săniuţa“ (cel mai celebru şi regretat brand de cocârţ/caragaţă din magazinele săteşti), au înflorit ilegaliştii cu alambicul semi-industrial. Afacerea le merge foarte bine, pentru că la noi se bea mult şi se bea cum se trăieşte: ieftin şi prost.